Cu acest articol particip la concursul organizat de eMAG cu ocazia lansării în România a gamei de laptopuri HP Pavilion pe 30 octombrie 2008. Concursul este jurizat de Victor Kapra şi de reprezentanţii eMAG.

După ce am făcut un milion de calcule pentru a stabili vârsta exactă pe care o aveam acum 13 ani, precum şi ciclul de învăţământ în care eram încadrată, după ce mi-am trecut în revistă toţi colegii pe care îi aveam atunci şi de care am putut să-mi amintesc, după ce am încercat să-mi readuc în minte imaginea doamnei învăţătoare, a profei de franceză şi a profei de desen, am ajuns la concluzia că nu astea erau amintirile de care trebuia să-mi leg activitatea prolifică de acum 13 ani.

Acum 13 ani manifestam o suspectă tendinţă de a interacţiona cu oamenii. Acum 13 ani sunam la uşile vecinilor şi fugeam iar vecinii fugeau după noi. În special nenea Gheorghiu care, deşi om bătrân, era extraordinar de atlet şi, mai ales, avea un simţ al detaliilor ieşit din comun, simţ al detaliilor care îi permitea să-şi dea seama că, dintre toţi copiii de la bloc, tocmai eu i-am sunat la uşă pentru că se uitasem pe vizor şi apucase să vadă o mânecă de treining roşu cu dungi negre. A mea.

Acum 13 ani îmi doream comunicare, chiar şi cu necunoscuţii. Şi, pentru că acum 13 ani nu ştiam că lucrurile din casă se plătesc, foloseam, în fiecare dimineaţă, de la ora 10 şi până la ora 13 (aproximativ, aia fiind ora la care trebuia să mă întorc acasă şi să-l hrănesc pe frate’meu care, acum 13 ani, era cât o mână de-a mea şi acum eu sunt cât o mână de-a lui – dar asta e altă poveste) telefonul unei vecine de scară pentru a suna, la întâmplare, oameni. Oameni pe care ne prefăceam că îi cunoaştem şi cu care vorbeam cu toată nonşalanţa din lume, băieţi cu care eu stabileam întâlniri pentru vecina (acum 13 ani eram prea tânără pentru întâlniri). Ce mai: cred că, analizându-ne pe noi, cineva s-a hotărât să inventeze mIRC-ul şi, mai apoi, messengerul.

Acum 13 ani am fost într-o tabără cu doamna învăţătoare, tabără în care am şocat-o pe sărmana doamnă învăţătoare pentru că i-am arătat cum ne jucăm noi frumos de-a „parola”, adică jocul ăla cu două echipe, fiecare cu parola ei şi fiecare cu oamenii ei a căror menire era să fugă după oamenii de la cealaltă echipă pe care, când îi prindeau, îi torturau pentru a afla parola. Şi nu vorbesc metaforic; mâini sucite, tras de păr, descălţat şi umplut papuci cu pământ… astea nu-s metafore.

Acum 13 ani am îngropat raţele bunicilor cu ciocul în nisip pentru că se mişcau prea tare şi pentru că, atunci când le-am îngropat numai picioarele, se puteau mişca în continuare.