Învăţăm. Învăţăm tot timpul şi nu mă refer la „şcoala vieţii”. Cred că în liceu învăţăm cel mai mult pentru că atunci începem să mai şi gândim, conştientizăm, judecăm ceea ce învăţăm. Şi, fără să vrem, ne impunem valori, idealuri şi aşteptări, cele mai multe dintre ele bazate pe lucruri ne-palpabile, pe întâmplările personajelor din cărţi, pe filosofii emise de… filosofi sau pe interpetări pe care nu le facem noi înşine, ci le acceptăm aşa cum ni le spune profa de română sau o tanti din nu ştiu ce carte.

Şi, dintr-o dată, ne trezim că ştim totul despre viaţă, despre moarte, despre iubire, despre ură şi despre alte sentimente anexe. Dintr-o dată ştim ce înseamnă iubirea absolută,  pentru că aşa ne-a spus Camil Petrescu, iubirea care te transformă şi te face să nu-ţi mai dai seama unde începi şi unde ar trebui să te termini, pentru că aşa ne-a spus Marin Sorescu, de iubirea romantică, aşa cum ne spune Lucian Blaga sau de iubirea ciudat de frumoasă a lui Nichita Stănescu.

Gata. La finalul celor patru ani de liceu putem spune că am învăţat tot despre iubire. Avem chiar impresia că am şi simtiţ-o, dar fie am întâlnit fiinţe mult prea complicate pentru noi, fie noi aveam o altă viziune asupra iubirii. De asta nu a mers. În niciun caz nu a fost vorba despre o iluzie a iubirii sau despre faptul că el a întâlnit o alta cu picioare mai lungi. Nu, între noi a fost o iubire absolută, mai presus de nimicurile fizice.

Acum că avem toate cunoştintele necesare, dar şi ceva practică, suntem pregătiţi. Eventual, ne mai completăm cunoştintele despre iubire şi cu ceva informaţii de prin facultate. Oricum, baza a fost deja pusă în liceu, noi suntem pregătiţi, nu ne mai rămâne decât să aşteptăm.

Dar, pentru ca ne considerăm mult prea… plini de cunoştinţe şi de experienţă, nu ne putem abţine, nu putem sta acolo cuminţei şi liniştiţi aşteptând. La urme urmei, nimeni nu ne poate garanta că va apărea. Deci, trebuie începute căutări, trebuie identificaţi oameni, trebuie acceptaţi oameni, trebuie formate iluzii în jurul unor oameni, trebuie făcute compromisuri, trebuie să se nască în noi sentimentul că avem idealuri prea măreţe şi, prin urmare, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce avem pentru că este călduţ; şi bine, dacă stăm mai bine să analizăm.

***

Învăţăm. De data asta nu din cărţi, ci de la alţii, de la noi înşine chiar, din întâmplările noastre, din trăirile noastre. Şi, dintr-o dată, în procesul ăsta de învăţare, exact atunci când te întrebai dacă nu cumva esti prea idealist şi dacă nu cumva ai fost prea credul în timpul liceului, apare. Apare firesc, asa cum ar fi trebuit să apară de la început, înainte să începi tu căutările şi compromisurile, înaintea deziluziilor şi a cerului căzut în cap.

Apare pentru a-ţi demonstra că nu au fost degeaba anii de liceu sau ceea ce credeai tu că ai învăţat şi ai acumulat. Apare pentru a-ţi demonstra că nu erai pregătit pentru nimic şi că nici Petrescu, nici Sorescu, nici Blaga şi nici Stănescu nu ţi-ar fi putut vreodată vorbi despre felul în care un om poate umple într-un mod atât de firesc până şi golurile despre care nu ştiai şi el stia, cum îţi poate da peste cap tot şi cum te poate lăsa uimit şi prostit uitându-te la cum toate teoriile ţi se transformă în realitate şi mai mult.

Apare pentru a-ţi arăta ce înseamnă să priveşti în ochi pe cineva, să-l ţii de mână sau să îi vorbeşti. Şi atunci îţi dai seama că niciodată nu ai mai fost privit în ochi şi ţinut de mână sau că niciodată nu tţ s-a mai vorbit. Că ASTA înseamnă privitul, ţinutul, vorbitul, nu jumătăţile de măsură care ţi se întâmplaseră până atunci.

***

Acest articol a fost scris cu ocazia conferinţei anuale Training 08, evenimentul de training general, de HR, vânzări şi e-learning cel mai complex al anului.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare