De vreo cincisprezece ani, de când a învăţat să se descurce singur, să-şi facă singur de mâncare, să-şi spele singur şosetele, să-şi tundă singur şi firele albe şi rebele de pe ceafă în timp ce numai simplul gând că era o vreme în care o mână iubitoare făcea toate astea pentru el îl face să lăcrimeze, a început să-şi dea seama că este singur.

Câteodată chiar îi este frică. Îşi poate vedea singurătatea de fiecare dată când trebuie să se întindă până la bastonul care îl duce până la găleata cu apă pentru a-şi umple singur paharul. Îi este teamă că într-o zi o să uite să-şi ia pastilele şi că nu va fi nimeni să-i amintească.

Este precaut. În fiecare zi găseşte un loc mai bun pentru a-şi pastra lumânarea. Pentru orice eventualitate. Mai întâi stătea în sertarul noptierei dar într-o noapte, printre vise zbuciumate de om bătrân, s-a trezit gândindu-se că poate că n-o să mai aibă destulă putere încât să poată trage de sertar. Aşa că a aşezat-o cuminte pe Biblia de pe noptieră. Apoi s-a gândit că poate că n-o să aibă destulă putere atunci încât să o poată aprinde şi aşeza în poziţia potrivită. Aşa că a aşezat-o cuminte în cadelniţă cu chibriturile lângă.

Nici prin gând nu i-a trecut că nu va fi singur atunci. Nici prin gândurile lui bătrâne şi cărunte nu i-a trecut că poate fiul îşi va face griji şi va veni. Sau fiica. Nu au ei cum să-şi facă griji pentru un bătrân cărunt, peste a cărui viaţă a pus stăpânire artrita şi alte boli cu care s-a obişnuit atât de repede încât nu le mai urăşte şi nu le mai crede cauza singurătăţii lui. Singurătatea este cauza singurătăţii.

Nu au ei cum să se mai gândească şi la bătrânul ăsta. Ei au problemele lor. Au funcţii importante, directive de dat, copii de crescut, propriile case de îngrijit, propria familie pentru care să-şi facă griji. El nu mai este acum familia lor. Fiecare cu familia lui. Ei cu a lor, el cu… amintirea unei mâini iubitoare şi cu cele patru găini care i-au mai rămas şi pe care le hrăneşte zilnic, cu care vorbeşte şi care sunt acum ca şi copiii lui.

Toată viaţa a avut grijă de cineva: în tinereţe de copii iar acum de cele patru găini, gândindu-se, totuşi, în fiecare zi la copiii lui şi aşteptând câteodată ore întregi cu mâna pe telefon; de teamă că, poate când o să sune, până o să-şi găsească bastonul, până o să se ridice de pe scaun, până o să ajungă la telefon, o să se oprească din sunat. Pentru că ştie cât de ocupaţi îi sunt copiii; nu au ei timp să-l aştepte pe el să se mişte până la telefon. Aşa că îi aşteaptă el pe ei ţintuit acolo, gata oricând să răspundă.

Ştie numele nepoţilor pe de rost, chiar dacă nu mai ştie câţi ani au trecut de când nu i-a mai vazut. Şi-a facut singur, cu cuţitul, nişte rame mici în care a pus pozele fiecărui nepot. Poze pe care le mai primeşte din când în când de la copii. Are o vitrină cu pahare în care stau cuminţi toate vederile de la mare, de la munte sau din ţările străine pe unde i-au mai călătorit copiii cu familiile lor. Ştie totul despre nepoţi şi le povesteşte şi celorlalţi săteni duminica, la biserică. Ştie despre Andreea că a luat 9 la BAC şi că acum e studentă „la Economie”. Ştie şi despre Cătălin că face karate şi ca „e premiant”. Ştie tot.

Ar vrea să-i sune. Nu vrea să-i deranjeze, ştie că au problemele lor, dar parcă prea are o presimţire în ultimul timp. Parcă prea nu mai găseşte locul potrivit pentru lumânare. Mai vrea să-i vada, să-i auda, să stie el că sunt bine, că nu le lipseşte nimic şi că nu l-au uitat. Ştie că nu l-au uitat şi că fiecare e cu problemele lui. Dar parcă…

Ridică receptorul, îşi aşează cu grijă ochelarii pe nas, se uită în agenda scorojită de lângă telefon unde stau scrise nu mai mult de cinci numere: al fiului, al fiicei, al vânzătorului de la magazin şi al preotului. Formează numărul fiicei. Răspunde. O voce micuţă de copil. Tudor. Îi explică cine e: bunicul. Copilul pare dezorientat; mirat; speriat; aproape că plânge:

„Mama, bunicul nostru trăieşte?”

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare