Am tot scris despre aşteptări. Şi am tot scris despre aşteptări. Şi tocmai mi-am dat seama că am tot scris despre aşteptări, dar numai într-un sens negativ; adică despre aşteptările alea mari sau, în fine, normale care, însă, sunt considerate de ceilalţi prea mari pentru a putea fi atinse şi, prin urmare, nu sunt atinse iar rezultatul ar fi o lipsă a aşteptărilor în viitor sau, cel puţin, o frică de a-ţi mai crea aşteptări.

De ceva vreme tot am o revelaţie, una care se manifestă fără încetare (aţi mai avut vreodată o revelaţie care să nu mai înceteze din… revelat? ) care m-a făcut să ajung la concluzia că mai există un fel de aşteptări, unul pe care, sincer, până acum, nu l-am luat în calcul pentru că nu cred că l-am mai întâlnit: aşteptările care îţi sunt întrecute.

Sub efectul acestui nou tip de aşteptări apărut în viaţa mea, recunosc cu cea mai mare simplitate şi naivitate pe care aş fi putut vreodată să le deţin, că sunt copleşită, că sunt fâstâcită, că sunt fericită, că sunt topită, că sunt uimită, că sunt pierdută în spaţiu, că sunt zăpăcită, că zâmbesc fără sens, că mă împiedic, că răstorn chestii, că am impresia că numai lucruri bune mi se întâmplă (şi culmea este că ele chiar mi se întâmplă), că vorbesc mult, că scriu mult, că mă prostesc, că mă alint şi că, dintr-un egoism fără de margini, MAI VREAU!

[media=3]

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare