V-am spus într-un articol precedent despre o poezie frumoasă pe care am auzit-o în Franţa. În mod paradoxal, poezia auzită în Franţa este în spaniolă şi una dintre strofe a fost spusă de către Xavier, unul dintre formatori (de altfel, singurul căruia i s-ar fi potrivit să recite îmbinarea aia romantică şi melancolică de cuvinte) la finalul stagiului de formare, atunci când am devenit eu toată sniff sniff :sigh: .

N-o s-o traduc pentru că o să-şi piardă din farmec. Eventual, aş putea să o traduc în franceză. Dar cred că o s-o las aşa cum este ea. Este vorba despre faptul că oamenii sunt cei care îşi „construiesc” viaţa, că nu există o viaţă prestabilită pe care ei, pur şi simplu, să o ia în primire şi să o trăiască… şi despre faptul că tot ceea ce ni se întâmplă ni se întâmplă numai datorită alegerilor pe care singuri le facem şi, prin urmare, trebuie să acceptăm tot ce am făcut, fără să ne dorim să schimbăm ceva din trecut. Pentru că oricum nu putem.

Şi mai este şi despre faptul că Universul ăla al lui Coelho este format, de fapt, tot din noi înşine, noi care suntem singurii ce ne influenţăm mersul vieţii.

“Todo pasa y todo queda,
pero lo nuestro es pasar,
pasar haciendo caminos,
caminos sobre el mar.

[…]

Caminante, son tus huellas
el camino y nada más;
caminante, no hay camino,
se hace camino al andar.

Al andar se hace camino
y al volver la vista atrás
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar.

Caminante no hay camino
sino estelas en la mar…

[…]

Cuando el jilguero no puede cantar.
Cuando el poeta es un peregrino,
cuando de nada nos sirve rezar.
“Caminante no hay camino,
se hace camino al andar…”

Golpe a golpe, verso a verso.”

Şi am găsit şi melodia. Şi cu asta mă opresc. S-ar putea să mă apuce plânsu’

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare