Pasul 2: Presiuni

“Dragă Boris,

Au trecut deja trei zile de când ţi-am scris prima scrisoare. Este adevărat că nu mă aşteptam la un răspuns prompt din partea ta şi este la fel de adevărat că eram pregătită să scriu şi cea de-a doua scrisoare.

În continuare, sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg şi pe care mi-aş dori foarte mult să mi le explici. Cred că ştii de acum, atât din discuţiile cu mine, cât şi probabil din prisma faptului că eşti… aşa cum eşti, că o femeie, în momentul în care nu ştie cum stau lucrurile în mod clar, începe să interpreteze.

Nu cred că m-aş fi „aruncat” în toată această poveste dacă nu erai TU cel care m-ar fi îndemnat. Cred că ştii foarte bine că, aproape întotdeauna, TU ai fost cel care a făcut primul pas. Ceea ce îmi este şi mai dificil să înţeleg. De ce ai făcut asta? Şi de ce au existat momente în care am fost pe punctul de a ne săruta? Poţi să săruţi o femeie? Cum eşti tu, de fapt?

Situaţia penibilă (pe alocuri) mă face să cred că ar trebui să mă documentez…

După cum ţi-am spus, am tendinţa să interpretez pentru că tu nu îmi spui nimic clar. Şi, oricât de amuzant s-ar putea să sune, vineri am fost invidioasă pe Şefu’. Da, am început să devin invidioasă pe persoane de sex masculin. Până acum totul era foarte frumos pentru mine: tu ajungeai în birou, îmi zâmbeai, mă întrebai ce mai fac şi cum am dormit, eu îţi răspundeam, mă mai pierdeam puţin în privirea aceea perversă, plină de romantism şi de apropo-uri şi apoi, sincer, nu mă interesa şi nici măcar nu îmi trecea prin cap să stau şi să pândesc momentul în care acea privire poate se va îndrepta către Şefu’ sau către colegul din biroul de alături.

Mă faci să fiu altfel decât sunt în realitate. Mă faci să devin egoistă, rea şi posesivă. Şi mă faci să fiu nesigură. Şi penibilă. Şi să îmi pierd încrederea în mine. Nu ştiu dacă, în vârtejul acela de conversaţii despre toate prostiile de pe Pământ, am reuşit să îţi povestesc despre Pavel, cel care reuşea, de fiecare dată, să scoată tot ce era mai rău în mine. Aveam momente în care scoteam la iveală aspecte ale mele, reacţii sau cuvinte pe care nu mi le-aş fi imaginat niciodată ca existând în mine. Mă făcea să mă sperii de mine însămi. Nu, nu cred că ţi-am povestit despre Pavel pentru că nu cred că am avut vreodată o conversaţie care să ducă la ceva rău; nici măcar la un cuvânt rău. Dar până şi asta mă sperie: dacă eu, pur şi simplu, mi-am creat o imagine a ta, o imagine despre care îmi voi da seama pe parcurs că nu este adevărată şi, mai mult de atât, dacă vreodată vei reuşi să scoţi tot ceea ce este mai rău în mine? Sau dacă eu nu voi fi în stare să fac să dispară tot ceea ce este mai rău în mine?

Îţi spun toate aceste lucruri şi toate aceste temeri ale mele tocmai pentru că, de când am aflat ceea ce am aflat despre tine, există momente în care nu mă recunosc. Am şi momente în care interpretările mi s-ar putea transforma în paranoia. Şi numai pentru că tu nu vrei să îmi spui ceva clar.

Ţi-am spus de la început: ştiam că prima mea scrisoare nu va avea un răspuns dar, pentru că te cunosc, Boris, ştiu că această scrisoare îţi va da un impuls tocmai pentru că (ştiu) că nu îţi sunt indiferentă, oricum ai fi tu… Şi mai ştiu despre tine că tu ştii că îmi eşti dator cu câteva rânduri în care să îmi explici. Şi mai ştiu că, oricât de greu îţi va fi să le formulezi, vei face asta…

Cea care nu îţi va fi niciodată iubită,

Daria”

Nota autorului: Eu pot şi sunt în stare să mă substitui şi lui Boris. Dar, dacă există persoane care doresc ca această poveste să ia o anumită întorsătură sau, mai mult, dacă există persoane care doresc să se substituie lui Boris, feel free to talk. Pe mail. Că nu vrem să risipim misterul, nu?

Prima scrisoare e aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare