Mi s-a cerut să vorbesc despre mine. Şi, oricât de greu mi-ar fi să spun mai mult decât nişte cuvinte metaforice despre mine, o voi face. Pentru că, aparent, m-am folosit de aceste articole pentru a vă induce o imagine greşită despre mine şi pentru a mă ascunde de voi. Nu cred că am făcut asta. În fine…

Cred că am mai spus şi cu altă ocazie : sunt un om normal. Nu am fost scăpată în cap când eram mică şi nici nu am luat lecitină în exces. Prin urmare, nu pot să număr până la 1000 în zece secunde, nu sunt capabilă să-mi duc gândurile până la capăt în aşa fel încât să pot scrie o carte, nu pot emite filosofii şi lucruri înţelepte în aşa fel încât să deţin cunoaşterea absolută, am o viaţă normală, deţin întrebări şi răspunsuri la fel ca orice om normal.

Pot fi oricum. Pot fi matură, pot fi imatură, pot fi egoistă, pot fi altruistă, pot să mă alint, pot să fiu cu picioarele pe pământ, pot crede în cai verzi pe pereţi, pot fi conştientă de inexistenţa cailor verzi de pe pereţi. Nu ştiu ce mare mister ar trebui să dezvălui prin acest articol. Nu ştiu ce înseamnă că trebuie să vă spun CUM SUNT EU ÎN REALITATE. Nu ştiu de ce am creat impresia că nu am spus cum sunt eu în realitate.

Acum dacă stau mai bine să mă gândesc, atunci când îl îndrumi pe un om să spună cum este el « în realitate », cred că, mai degrabă, te referi la părţile lui negative, cele pe care le-ai observat tu şi care poate, la un moment-dat, te-au făcut să suferi. Aşa că voi vorbi despre ele.

Dacă există un aspect al vieţii mele în care nu pot fi raţională nici măcar o clipă, în care deţin un fel ciudat de a privi lucrurile, în care sunt egoistă şi contradictorie, acel aspect este căutarea neîncetată a jumătăţii. Sunt conştientă de modul în care sunt şi mă comport. Sunt conştientă şi de faptul că persoane au de suferit de pe urma acestui fel al meu de a fi. Şi sunt conştientă că greşesc : îmi doresc atât de mult să găsesc persoana ACEEA încât uneori uit că ea există şi că ne vom întâlni firesc, fără ca eu să forţez lucrurile şi să îmi creez impresia că o voi găsi în oricine, fără ca eu să fac compromisuri şi să încerc să adaptez realitatea la trăirile şi aşteptările mele. În mod evident, dacă eu încerc din răsputeri să o găsesc în oricine, ajung într-un punct din viaţa mea în care îmi dau seama că m-am minţit şi că nu ar fi trebuit să continui o chestie care, evident, de la început era o continuă forţare a mea de modelare a celuilalt. Sunt egoistă. Şi sunt … proastă (că nu găsesc un cuvânt mai puţin dur) că fac lucrul ăsta cu oamenii din jurul meu. Şi îi înţeleg dacă îmi reproşează că mă folosesc de ei.

De asemenea, mai cred că orice cuvânt urât mi s-ar adresa ca rezultat al acţiunilor mele de mai sus este meritat. De aceea protestez foarte puţin. Pentru că, totuşi, sunt egoistă şi am şi un acut simţ al penibilului şi al ironiei, nu mă pot abţine să iau peste picior atunci când cred de cuviinţă, deşi ştiu că primul (şi unicul) gând ce îi trece prin cap celui cu care mă comport în felul acesta este că sunt nedreaptă şi că nu am voie să fac aşa ceva. Ceea ce este adevărat. Dar este o modalitate de autoprotecţie.

Nu îmi place când nu sunt înţeleasă, deşi ştiu că mă fac foarte greu înţeleasă şi probabil că cel ce doreşte să mă înţeleagă trebuie să deţină un fel de inteligenţă superioară combinată cu foarte multă răbdare. Şi nu îmi place ca cel care nu mă înţelege să tragă concluzii greşite despre mine, concluzii care să se materializeze în jigniri. Dacă sunt jignită, învelişul protector mă îndeamnă să jignesc, la rându-mi.

Să vorbim puţin şi despre moderarea comentariilor pe acest blog. În principiu, comentariile nu sunt moderate. Excepţie fac cele ce conţin cuvinte obscene sau jignitoare, de genul « proastă », aşa cum îi place unei oarecare « marmote » să mă numească. Tot excepţie fac şi comentariile care dezvăluie părţi din viaţa şi din intimitatea mea pe care nu aş vrea să le citească toată lumea. Pentru că, îmi place sau nu (mai mult îmi place decât nu), acest blog are mai mult de trei vizitatori . De asemenea, în momentul în care consider eu că un om este penibil şi mă face şi pe mine să par penibilă, moderez comentariul. Îmi cer scuze pentru asta…

Cred că mai mult de atât nu aveam cum să mai zic despre mine. Cred că acest articol m-a dezvăluit în toată splendoarea mea şi cred că nu ar fi trebuit să mi se pretindă să spun toate aceste lucruri despre mine. Şi mai cred şi că o să fie un articol fără comentarii.

A! Am uitat să spun că îmi place de nu mai pot melodia de mai jos:

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare