Chiar aseară mă gândeam că nu am mai fost de ceva timp la un film. Ultima dată am fost la “Sex and the City” la Cinema City şi, dacă mi-aş dori să văd un alt film, tot către Cinema City m-aş îndrepta.

Şi cum eram eu aşa, cu gândurile mele despre filme şi săli de cinema de mult nevizitate, am ajuns cu ochii pe blogul Andreei care cu atâta măiestrie a relatat o întâmplare de poveste petrecută chiar în locul către care îmi îndreptam eu visele: Cinema City. Este o întâmplare despre un cocalar (cred că este a treia oară în viaţa mea când chiar SCRIU acest cuvânt; nu îmi place deloc cum sună, dar îl descrie foarte bine pe omul despre care vorbeşte Andreea), un manager şi un poliţist.

Andreea zice mai bine, aşa că vă rog să lecturaţi.

(pauză de lecturat…. zzzzzz… still pauză… zzzz… mai aveţi mult?… zzzz… da, ştiu, este un articol lung şi plin de indignare… zzzz… începeţi şi voi să vă enervaţi pe măsură ce îl citiţi, nu?… zzzz… gata?… zzzz… pot să-mi spun şi eu părerea acum?… zzzz… ok, GATA!)

Nu-i aşa că este nemaipomenit cum un manager spune că nu poate face nimic pentru a soluţiona problema, aflându-se în imposibilitatea de a se “bate” cu cocalarul? Adică, nah… sunt convinsă că cea mai arzătoare dorinţă a Andreei şi a lui Etienne în momentul acela era să o vadă pe domnişoara manager sărind la gâtul cocalarului.

A, ba nu! Mă scuzaţi. Greşesc. Cea mai arzătoare dorinţă a lor era să îl vadă pe paznic concediat. Pentru că aşa se rezolvă o situaţie de criză! Şi pentru că, odată de paznicul va pleca cu coada între picioare, ei îşi vor putea îndeplini o altă dorinţă: aceea ce a rămâne singuri cu cocalarul!

Eu nici măcar nu înţeleg de ce sunteţi voi revoltaţi. Toate dorinţele vi s-au îndeplinit. Inclusiv aia în care poliţistul v-a deschis uşa de la maxi-taxi. Sper că v-aţi cerut scuze pentru că aţi îndrăznit să îi cereţi să vă protejeze până acasă.

În concluzie… hai să mergem cu toţii la Cinema City! Acum că până şi paznicul e concediat, siguranţa e deplină!