Disclamer

Înainte să trec la scrierea, propriu-zisă, a acestui articol, vreau să precizez că nu îl scriu pentru a ieşi în evidenţă sau, în niciun caz, pentru a mă „lua” de un anumit blogger: îl scriu din convingerea că, atunci când ajungi să fii un lider de opinie (chiar şi în on-line), există nişte reguli pe care măcar ar trebui să te străduieşti să le respecţi, oricât de independent ai fi şi oricât de… neînlănţuit de norme sociale.

One more thing: este un articol LUNG.

CAP I: Argument

Încă din „tinereţe” am avut o chestie ciudată legată de logică. Şi nu mă refer aici la logica discursivă, logica gândirii, logica acţiunilor şi altfel de logici, ci la obiectul Logică. Ăla care se face la şcoală, atunci când desenăm p-uri, q-uri, săgeţele sau tragem liniuţe, vorbim în grupări de trei litere sau în latină.

Când eram în clasa a noua, ca orice licean normal, am făcut logică; nu am înţeles-o atunci şi îmi pare rău că nu-mi mai aduc aminte exact de unde copiam la lucrările de control: de la Lore sau de la Popi?

În clasa a 12-a am avut de ales, ca probă la BAC, între sport, latină, istorie, economie, psihologie, filosofie şi logică. Prin eliminare şi pentru că nu aş fi putut niciodată să duc proba de rezistenţă până la capăt, am ales logica.

La facultate, în primul an, am văzut că am obiectul Logică în orar. Atunci a fost momentul în care un domn profesor ne-a spus că îi vom înţelege utilitatea mai târziu. În anul 2 (parcă) am avut un obiect numit Retorică, obiect ce se baza foarte mult… oare pe ce? Pe logică! (din nou: vorbim aici despre logică din aia cu p->q, nu despre logică – o calitate a omului).

La finalul facultăţii am crezut că am scăpat de blestemul logicii (deşi, trebuie să recunosc, între timp începuse să-mi placă). Dar iată că am ajuns la Master şi, chiar din primul an, la obiectul numit „Patologia discursului jurnalistic”… ghiciţi peste cine am dat! Peste amica mea… logica!

Prin urmare, am decis să îmi accept destinul şi să las logica să între în viaţa mea. Constat că am procedat corect deoarece abia acum, după aproximativ 9 ani de când am avut prima tangenţă cu logica, mi-am dat seama că domnul profesor a avut dreptate: a venit momentul în care mi-am dat seama că logica îmi ajută în viaţă.

CAP II: Miezul problemei

Sofismele, conform definiţiei, reprezintă erori apărute, cu precădere, în comunicarea publică, erori ce ţin, mai mult, de actul argumentării. Este la îndemâna simţului comun să constate că, atunci când argumentăm în faţa celorlalţi, punem în mişcare diferite tipuri de raţionamente. Argumentarea este adecvată şi corectă dacă aceste raţionamente sunt valide, adică dacă respectă normele generale ale raţionalităţii. Dacă raţionamentele nu sunt corecte, atunci rezultatul se concretizează într-o argumentare sofistică.

Există 6 clase de sofisme pe care le voi lua separat şi exemplificat pentru a ajunge, totuşi, în miezul problemei.

Clasa S1: Sofisme de argument induse prin actele de gândire

Această clasă este mult mai „populată”, dar eu mă voi opri numai la câteva dintre exemple:

1. Argumentum ad verecundiam (atunci când autoritatea – celui ce emite argumentarea, sau o altă autoritate – este invocată ca probă). Pentru ca argumentarea în acest caz să fie validă, trebuie să fie respectate nişte condiţii, după cum urmează:

• autoritatea trebuie să aibă competenţă în domeniu

Astfel, atunci când spui că Oprea a avut ideea de a „băga pumnul în gura bloggerilor”, trebuie să fii specialist în drept on-line.

Când spui „Ştiu cum Oprea va parcela şi va vinde Iaşul [...] pe bani de nimic” trebuie să fii expert imobiliar.

Când spui „Oprea [...] are un ochi… mai sticlos, dacă nu chiar din sticlă” trebuie să fii medic oftalmolog.

• trebuie să existe măcar o probă directă pe care emitentul să o expună

Prin urmare, dacă nu ai probe (directe, pe care să le expui), nu poţi spune că: „Oprea are studenţi dedicaţi (plătiţi de Schrotter, bineînţeles) care-mi comentează pe blog”; „Ştiu cum Oprea va parcela şi va vinde Iaşul bucată cu bucată prietenilor lui Schrotter”, „Umblă vorba că Oprea [...] a fost dat afară în consiliu pentru că a fost prins cu mâna băgată în bani europeni”

2. Argumentum ad populum (dacă foarte mulţi oameni cred că este adevărat, înseamnă că este adevărat)

Nu poţi să emiţi o argumentare de genul: Lui Oprea i se spunea „micul Hitler” prin Universitate =>Oprea va fi „Hitler” şi pentru Iaşi.

Clasa S2: Sofisme ale tehnicilor de argumentare induse de gândire

1. Sofismul generalizării pripite (dacă o persoană crede ceva, înseamnă că toate persoanele cred acel ceva) şi sofismul cauzei false

În baza acestui sofism, nu este corectă o argumentare de genul: Oprea verifica femeile de serviciu, dădea amenzi studenţilor veniţi în vizită în cămine la prietenele lor => Oprea îi va controla la ieşeni la apometre, îi va amenda dacă nu au trecut pe trecerea de pietoni.

Nici o argumentare de genul: Oprea nu a răspuns la întrebarea cu salariul (care este motivul pentru care este dispus să renunţe la un salariu de europarlamentar – foarte mare – pentru a primi un salariu mult mai mic?) => Oprea vrea să parceleze şi să vândă Iaşul, bucată cu bucată.

Nici măcar o argumentare de genul: consilierii lui Oprea sunt oameni de afaceri din domeniul imobiliar => Oprea va parcela şi va vinde Iaşul

Şi nici una de genul: consilierii lui Oprea sunt oameni de afaceri din domeniul imobiliar => Schrotter va conduce Iaşul

Şi nici asta: Oprea a avut teza de doctorat în domeniul socialismului => Oprea nu poate adopta doctrina democrat-liberală.

Clasa S3: Sofismele de condiţii ale argumentării induse de actele de gândire

1. Sofismele de confruntare (impun o „dictatură” discursivă şi au fost diferenţiate de… nişte persoane cu nume sonore în domeniu în:

• „sofisme ale limitării punctelor de vedere”

• „sofisme ale limitării persoanelor care au dreptul de a propune puncte de vedere”

• „sofisme ale limitării atitudinii critice faţă de punctele de vedere afirmate”)

Prin urmare,într-o argumentare, nu este corect să stabileşti tu singur regulile şi nici să promiţi că vei da ban „fără remuşcare” susţinătorilor PD-L-ului care vor afirma că el (emitentul) nu are dreptate şi că ei au alte păreri. Păreri susţinute după regulile de logică şi de limbaj pe care însuşi emitentul le-a stabilit.

Acest tip de sofisme pot fi recunoscute şi datorită tehnicii utilizării figurilor de stil care fie ambiguizează mesajul, fie induc în eroare emitentul.

Cum ar fi exemplul: Oprea are „un ochi de sticlă” => Oprea nu vede „cu ochi buni” Iaşul.

O altă modalitate de evidenţiere a acestor sofisme este şi amplificarea excesivă a probelor.

Rezultă că nu poţi să susţii, în majoritatea articolelor, că Oprea este „răul cel mai mare” pentru Iaşi pentru că doreşte parcelarea oraşului.

S4: Sofismele de argument determinate de limbaj

1. Sofismul ambiguităţii (interlocutorul este pus în dificultate din cauza suprasaturaţiei de sens a unor termeni sau expresii utilizate în argumentare, punându-l în situaţia de a face o alegere neinspirată).

Revin la exemplul cu „ochiul de sticlă”.

S5: Sofismele de tehnică de argumentare determinate de limbaj

Nu există exemple.

S6: Sofisme ale condiţiilor argumentării determinate de limbaj

1. Sofismele reprezentării punctelor de vedere (atunci când este încălcată regula: orice atac trebuie să se poarte asupra punctului de vedere avansat de partea adversă, şi nu prin atribuirea de puncte de vedere fictive).

Din nou, aici intră argumentul cu parcelarea, cu teza de doctorat şi imposibilitatea împărtăşirii unei doctrine diferite etc.

CAP III: Concluzii

Le mulţumesc domnilor profesori (de la Cuza) pentru că m-au ajutat să înţeleg lucruri.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare