Mda… aşa se întâmplă când nu am despre ce să scriu. Adică nah… am scris şi despre păuni, şi despre Mihai Eminescu dezbrăcat pe Kaufland, şi despre limbajul animalelor, frate’meu a mai rămas .

Nu cred că v-am povestit vreodată în mod explicit despre el, poate am mai făcut nişte aluzii, dar niciodată un articol întreg. Probabil din frustrarea că, de vreo trei ani încoace, face mai mulţi bani dect mine, chiar dacă este cu şapte ani mai mic.
Restul… »

Pentru toţi aceia care, după ce am scris articolul ăsta, au tot intrat şi au fost dezamăgiţi de ceea ce (nu) au găsit acolo, gata, i-am dat drumul! InesProdan.com are, oficial, primul articol.

Mai are unele elemente din temă care au rămas netraduse şi mai sunt multe alte lucruri care nu-mi plac şi pe care trebuie să le repar dar, pentru că, dacă mai amân mult, mi-o iau mulţi alţii înainte, lucrurile se vor îndrepta pe parcurs.

Enjoy!

Am o tendinţă foarte bine dezvoltată de a duce lucrurile mai departe. Am aflat zilele astea că se numeşte „escaladare”. Deşi conceptul a fost prezentat ca descriind o situaţie oarecum negativă, eu aş putea să-l interpretez şi într-un alt fel şi să spun că mă refer la a porni de la o situaţie şi de a face conexiuni care au legătură cu posibile lucruri care se pot întâmpla în viitor datorită lucrului de la care s-a pornit.

Ok, aia de mai sus a fost prima premisă. Keep that in mind!

Restul… »

Ca orice blogger care îşi cere scuze atunci când nu a mai scris de mult, cred că ar trebui să pastrez tiparul şi să-mi cer şi eu scuze de la cei trei cititori ai mei. Sper că, între timp, să nu se fi dus şi ei pe meleaguri mai frumoase şi numărul cititorilor să se fi înjumătăţit, de exemplu. Pentru că mă cam îngrijorează jumatea aia de cititor…

Zilele astea particip la un training intensiv şi pretty cool despre dezvoltare personală. Nu că nu aş fi suficient de dezvoltată , dar niciodată nu poţi şti de unde apare o chestie pe care n-ai ştiut-o, o persoană pe care (încă) n-ai întâlnit-o şi, ceea ce este mult mai important pentru mine, o tehnică de a ţine un training pe care (încă) n-ai furat-o, muhaha >.

Ieri mi-a fost adusă din nou în faţa ochilor teoria conform căreia, dacă vrei ca cineva să acţioneze într-un anumit fel (să-şi schimbe un comportament, să-şi revizuiască o atitudine şi chestiuni din astea cu conotaţie negativă), „trucul” principal ar fi să nu foloseşti pronumele „tu” (eventual, însoţit de ţipete şi bocete) şi să-ţi reformulezi mesajul în aşa fel încât să vorbeşti despre tine („eu”) şi modalitatea în care un anumit comportament te face pe tine să te simţi. Sau, măcar, să-l transformi într-un mesaj pozitiv.

Perfect de acord. E mult mai eficient, de exemplu, să spui „Mă simt bine atunci când sunt lăsată să îmi termin ideea iar în conversaţia pe care noi doi tocmai am avut-o nu m-am simţit chiar aşa de bine” decât „Naiba să te ia cu obiceiul tău prost de a mă întrerupe şi de a crede că le ştii pe toate, prostule!”. Foarte colorat exemplul, cam asta e ideea.

Însă pentru că nu trăim într-o lume ideală şi cred că în aproximativ 5% din cazurile în care sunt nervoasă pe o persoană aş putea să gândesc atâta înainte să formulez un mesaj dar, mai ales pentru că, de ce să nu recunosc acum, de foarte multe ori payback time-ul este o modalitate cu efecte de defrustrare foarte puternice, iată unele mesaje care se referă la mine, care sunt cumva pozitive şi care mă fac pe mine să mă simt bine.

Evident, sunt numai pentru că vreau să fiu rea în seara asta, nu cred că ele chiar ar putea fi folosite:
Restul… »

Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că se apropie sfârşitul. Sfârşitul ăla care vine cu atât mai trist cu cât erai aşa de obişnuită cu el, cu cât te entuziasma atât de tare, cu cât era aşa de integrat în viaţa ta.

Şi îţi pare rău pentru că ai nişte amintiri foarte frumoase cu el, nişte nopţi nedormite din cauza lui, nişte dimineţi în care te trezeai numai pentru a te uita la el, nişte vise pline de… el, nişte învăţături majore spre care te-a îndrumat.

Cel mai rău este că ştii cât mai este până se termină totul şi singurul lucru pe care mai poţi să-l faci este să-i amâni sfărşitul, să te prefaci că nu ştii exact cât mai este, dar să numeri neîncetat zilele, orele, minutele în capul tău.

Sunt momente în care ai vrea să se termine odată. Nu mai ai chef să amâni atâta dar, cu cât ştii mai clar că nu mai este mult, cu atât vrei să mai rămână, să-ţi mai umple zilele şi nopţile, să-ţi mai ofere subiecte de conversaţie neîncetată. Şi, cu cât ştii mai clar că n-o să mai fie, cu atât încerci cu mai multă tărie să păstrezi în memorie părţi din el. Şi, oricât de trist ar fi sentimentul că în curând n-o să-l mai vezi, încă îţi mai rămâne o bucăţică de raţiune care îţi dictează să te bucuri de el până la final, căci peste un timp te vei gândi la el cu seninătate.

Evident, aproape totul se asociază cu el. Dar cel mai mult se asociază cu el melodii. Melodii pe care le asculţi acum pe repeat, numărând clipele de care încă mai poţi să te bucuri; melodii pe care le vei asculta şi după, la puţin timp după, cu aceeaşi tristeţe; melodii pe care le vei asculta şi la mult timp după şi îţi vor aduce un zâmbet pe buze şi amintiri frumoase.

Asta este melodia pe care o asociez cu el şi pe care o ascult pe repeat de dimineaţă, adică din momentul în care chiar am conştientizat că se va termina în curând.

Inevitabil te gândeşti la următorul. Pentru că îţi trebuie un următorul pentru a-l înlocui pe actualul. Şi speri să fie la fel de bun ca actualul şi te întrebi unde anume ai putea să-l cauţi pentru a găsi unul care să se ridice la aşteptările impuse de actualul. Şi te întrebi dacă următorul va putea să-ţi umple zilele ploioase, nopţile plictisitoare, dacă te va pune pe gânduri, dacă te va ţine în suspans, dacă te va face să plângi şi să râzi cu aceeaşi pasiune, dacă…

Şi mai ştii că, deşi acum ţi se pare imposibil, amintirea actualului va trece, tristeţea se va şterge încet şi va fi uşor înlocuit de un altul care, de altfel, va avea aceeaşi soartă.

Restul… »

De obicei, sunt sceptică la utilitatea şi măreţia lucrurilor sau persoanelor de care nu am mai auzit. De aceea, atunci când am văzut o carte care laudă, conform titlului, stilul de leadership al unui om despre care nu am mai auzit, evident, s-a ridicat sprânceana. Totuşi, am citit-o. Pentru că e de la Publica şi pentru că am citit o recenzie pe bookblog. Sursele astea de credibilitate…

A fost cu atât mai interesant de citit cu cât, înainte de ea, terminasem Screw it, let’s do it!, carte ce caracterizează stilul de a conduce afaceri al lui Richard Branson (Virgin) şi care este cumva în totală contradicţie cu ceea ce este prezentat despre Matsushita. Evident, nici mediile nu sunt tocmai asemănătoare, având de-a face aici cu realitatea din Japonia anilor ’50-’60.

Konosuke Matsushita este fondatorul Matsushita Electric, companie pe care a început-o în 1917 cu patru angajaţi care depuneau eforturi extraordinare pentru a realiza un nou model de mufă şi care, în final, a ajuns o companie cu un profit cu mult peste profitul unora dintre cele mai importante companii ale timpului. Astăzi, Matsushita Electric este cunoscută sub denumirea de Panasonic.

Modelul lui Matsushita este unul de urmat numai în cazul în care este suficient de puternic pentru a face acest lucru. Drumul său spre succes este incredibil de sinusoidal şi de devastator, greutăţile prin care trece sunt de neînchipuit şi cu atât mai incredibilă este capacitatea sa de a se ridica din cenuşă. Este una dintre vieţile acelea pe care numai în filme crezi că le poţi vedea şi înlemneşti când afli că există şi în realitate.

Unul dintre lucrurile impresionante la acest lider este capacitatea de a privi dincolo de profitul imediat şi de a gândi global. Este singurul fondator de companie care, în acele vremuri, alege să stea un timp în SUA pentru a se familiariza cu viziunea de acolo a managerilor, cu stilul lor de a conduce afacerile, cu echipamentele moderne şi, mai apoi, să aplice ceea ce a învăţat în Japonia. Este singurul care nu numai că vorbeşte despre CSR, dar chiar crede în el şi pune prosperitatea Japoniei mai presus decât prosperitatea personală.

Matsushita Leadership este o carte despre curajul de a gândi deschis într-o societate care nu-ţi prea permite acest lucru, despre constanţa în acţiuni, chiar şi atunci când mulţi nu au încredere, despre disciplină, despre consolidarea culturii organizaţionale şi, mai ales, despre puterea de a învinge obstacole.

Povestea lui Matsushita ne arată că totul este posibil, chiar şi atunci când eşti un tânăr bolnăvicios, care nu beneficiază de sprijinul unei familii înstărite, de o educaţie bună sau de carismă. Viaţa lui ne demonstrează puterea pe care o au perspectiva pe termen lung, obiectivele idealiste şi modestia în faţa marilor succese.

John P. Kotter predă la Harvard din 1972 şi ocupă locul 30 în clasamentul global al celor mai influenţi gânditori de management (Thinkers 50). În 1998, Matsushita Leadership a ocupat primul loc în competiţia Booy-Allen Global Business Book organizată de Financial Times, la secţiunea biografii/autobiografii.

Unul dintre cele mai frumoase citate:

„În inima ta şi în inima mea, deopotrivă, se găseşte o staţie de recepţie; cât timp ea primeşte mesaje legate de frumuseţe, speranţă, bucurie, curaj şi putere de la oameni şi de la Infinit, atâta timp eşti tânăr. Atunci când antenele nu merg şi spiritul tău e acoperit de zăpezile cinismului şi de gheaţa pesimismului, atunci îmbătrâneşti, chiar dacă ai 20 de ani. Dar, atâta timp cât antenele merg şi primesc semnale optimiste, există speranţa că vei muri tânăr la 80 de ani”. Aproape că mi-a venit să spun „Ugachaca.Universul”, Irina .

Mi-am dat seama că am aproximativ un an de când nu v-am mai arătat ce se întâmplă în viaţa mea domestică. Aşadar, poze:

Restul… »

Dacă te măriţi prea devreme ai clar un interes, dacă porţi rochii largi eşti însărcinată, blondele sunt proaste, moldovenii sunt proşti, românii sunt proşti.

Studenţii sunt săraci, notele vorbesc despre IQ-ul tău, femeile mint mai mult decât bărbaţii, bărbaţii sunt porci, bărbaţii vor numai sex, toţi avocaţii cer mită de la stagiari.

Toate funcţionarele publice sunt plictisite de viaţă, secretarele beau cafea toată ziua, Bucureştiul oferă cele mai bune studii universitare, ce spune Doug Newsom este literă de lege .

Dacă trăim în România, asta ne ocupă tot timpul, braţele încrucişate trădează o persoană necomunicativă, toţi rockerii sunt nişte drogaţi, femeile sunt cei mai proşti şoferi, bărbaţii sunt cei mai buni bucătari.

În spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică, cartofii prăjiţi îngraşă, bloggerii pot fi utili .

Gata.

Dacă vreodată v-aţi îndoit de instabilitatea mea mintală, este timpul să nu o mai faceţi. Şi, pentru că articolul cu capitalul social nu v-a plăcut (ştiu eu… sniff ), poate vă place de mine acum, când ştiu sigur că nu sunt în deplinătatea… dar să lăsăm asta.

Ştiţi când v-am povestit eu un vis al meu? Ăla cu oul roz? Well… ia să vedem dacă mai suportaţi unul:

Cumva, nu mai ştiu cum şi nici nu contează, eu şi Cineva am ajuns într-un sat cu vrăjitoare (care, până la urmă, s-au dovedit că nu sunt vrăjitoare, dar asta nu are importanţă acum) de la poalele cetăţii Sarmisegetuza. Una dintre familiile de vrăjitoare care era alcătuită din trei fete (una micuţă şi două mai mari), o bunică şi o tanti voiau să organizeze o conferinţă despre PR online şi l-au rugat pe Cineva să le facă afişul.

Acum vine partea interesantă a visului meu, afişul. Pentru că, din nu ştiu ce motive, în afiş trebuia să apară multe maşini, Cineva s-a dus în parcare la Kaufland şi a făcut o poză. În poză erau aşa: câteva maşini din parcare, Mihai Eminescu în picioare pe Kaufland, dezbrăcat şi cu penisul la vedere, o răţuşcă în spatele lui, la fel de mare ca şi el, ambii statui. Alături era sigla Kaufland cu tot cu programul magazinului şi dedesubt apărea scris „Tata şi Fiul”.

Când vrăjitoarele au văzut afişul, i-au spus lui Cineva că nu le place şi că trebuie să-l modifice. Prin urmare, Cineva a modificat: a scris cu carioca deasupra „Father and Son”.

Eh?

M-am ciocnit de sintagma asta în primul an de facultate, atunci când un domn profesor ne-a spus că cei patru ani pe care îi vom petrece acolo sunt cel mai eficient mijloc de îmbogăţire a capitalului social. Ştiu cu siguranţă că domnul profesor încă mai spune acest lucru la fiecare început de an întâi .

În ultima vreme mă tot ciocnesc de această sintagmă, în contexte mai mult sau mai puţin ciudate, în situaţii nebănuite, ceea că mă face să îmi privesc propria evoluţie. Pentru că îmi dau seama, poate acum mai mult decât oricând, că lucrurile pe care le spunem, gesturile pe care le facem, modurile în care privim viaţa, felul nostru de a fi, chiar şi cele mai mici gesturi contribuie la dezvoltarea brandului personal. Iar acest brand, de cele mai multe ori, le influenţează viaţa celorlalţi, lucru pentru care noi suntem responsabili.

Am pornit de la capitalul social şi am ajuns la responsabilitatea faţă de propriile acţiuni în legătură cu ceilalţi pentru că nu cred că am stat vreodată să mă gândesc, în adevăratul sens al cuvântului, la dorinţa celorlalţi de a mă adauga pe mine în capitalul lor social. Cred că de foarte multe ori am fost preocupată să adaug eu cât mai mulţi oameni acolo, fără să mă gândesc că, la rândul meu, sunt şi eu adăugată.

Ceea ce mă face să mă gândesc la motivele pentru care cineva şi-ar dori acest lucru în legătură cu mine, ceea ce mă face să mă gândesc la existenţa unor (celebre de acum) aşteptări ale celorlalţi în legătură cu persoana mea şi, implicit, ceea ce mă face să mă gândesc la modalităţi de a acţiona pentru ca aceste aşteptări chiar să fie atinse (în măsura în care îmi doresc acest lucru, evident).

Departe de mine impulsul de a mă considera buricul Pământului, dar există destul de multe vieţi pe care le-am influenţat într-o mai mare sau mai mică măsură iar faptul că nu pot controla totul începe să mă înfricoşeze într-un fel. Dacă s-ar putea să existe o listă cu situaţii şi cuvinte care, dacă sunt spuse, să aibă efect cu o marjă de eroare de 0,001%, ar fi perfect. Dar nu există, ceea ce ne face şi mai responsabili.

Mi se tot învârt prin cap motive pentru care cineva şi-ar dori să-şi îmbogăţească capitalul social „anexându-mă” şi pe mine acolo. Ultimele care mi-au fost transmise într-un mod foarte explicit mi s-au părut exagerate, ceea ce mă face să cred că s-ar putea să am tendinţa să mă subestimez şi să am un efect mult mai mare asupra oamenilor decât sunt eu conştientă.

Cred că asta este un alt articol din ăla în care îmi ordonez eu gândurile şi în care, în niciun caz, nu doresc să mi se răspundă la întrebări despre mine. Totuşi, mă interesează să ştiu:

Voi de ce credeţi că aţi fi valoroşi pentru capitalul social al cuiva?