În perioada care tocmai s-a încheiat, adică aia în care ne îndopăm cu tot felul de mâncăruri, cumpărăm cadouri şi dormim până în miezul zilei, Inesul a întreprins activităţi cu adevărat utile: Inesul s-a apucat să înveţe Photoshop .

Sunt sigură că în toată existenţa voastră aţi dat cel puţin peste o persoană care v-a dat planurile peste cap într-un mod negativ, care v-a promis că vă ajută în rezolvarea unei anumite probleme şi care v-a lăsat baltă în ultimul moment. Well… până în prezent, am dat peste doi astfel de oameni. S-ar putea ca, totuşi, să fi dat peste mai multe persoane din această „specie”, dar se pare că numai aceştia doi mi-au rămas adânc „înfipţi” în minte.

Tocmai s-a terminat unul dintre cele mai deprimante filme văzute vreodată de Ines: The Bucket List; film care, aşa cum face orice alt film bun, reuşeşte să ridice unele întrebări existenţiale materializate, de data asta, într-o întrebare aparent stupidă, dacă ar fi să judecăm după vârsta deţinută cu mândrie de Ines as she writes this post, dar care poate să nu fie o întrebare stupidă, dacă ar fi să ne luăm după caracterul imprevizibil al vieţii:

Care sunt lucrurile pe care vreau să le fac înainte să mor?

Nu, nu, nu s-au terminat. O nouă zi, noi perle:

„Sunt într-o postură umilă a angajatorului având o poziţie adversară”

„În ceea ce priveşte ritmul lent, acesta este caracteristic persoanelor care sunt supărate sau celor care au o depresie”

„Orientarea palmelor: femeia le ţine la vedere, bărbatul cam îşi ascunde mâinile”

„Comunicarea activă este atunci când are loc un efect spirală între interlocutori”

„… când o persoană vorbeşte cu volumul vocii de joasă tensiune”

„Şeful are braţele răsfirate, departe de corp, gesticulează, cu o palmă „înfiptă” în masă”

„Pauzele în vorbire au un rol foarte important în acest proces complex deoarece ele ajută la formularea gândurilor şi ideilor utilizând tragerea de timp”

Şi, de departe, preferata mea, cea care îmi demonstrează mie că o situaţie de comunicare este cam la fel cu o partidă de sex:

„În comunicare, receptorul trebuie să ajungă la un feedback”

Una dintre îndeletnicirile Inesului din ultimul timp (ultimul timp = ultimele ore, că acum a reuşit şi Inesul să se trezească ) este să corecteze lucrări. Şi, pentru că nu m-am putut abţine, dar şi pentru că este oarecum urât din partea mea să râd de una singură, m-am gândit să share.

P.S1. Fără nume, specializare sau grupă. Doar cu câteva zâmbete . P.S2: Nu fiţi răutăcioşi, sunt doar nişte „scăpări” .

“Comunicarea empatică vizează retrăirea stărilor, gândurilor, sentimentelor de către celălalt receptor prin intermediul psihologiei celuilalt.”

“Un alt tip de comunicare este acela când soţul se află singur în cameră vorbind la telefon, dar nu are totuşi dispoziţia necesară, iar când soţia îl vede, prin expresia feţei îl înţelege şi ar vrea să îl scape de acel apel.”

“… poziţia de cooperare, deasemenea foarte bună într-o discuţie relaxată, lipsită de tentative irascibile.”

“Privirea celor trei este una oficială, adică se formează un triunghi între ochi şi frunte.”

“pix-uri”

“Pentru a comunica eficient cu o persoană, prezenţa fizică nu este necesară.”

“Funcţia emotivă sau expresivă este legată de emoţii, de exemplu aflarea unei moşteniri primite sau când îţi cade o bucată de beton pe picior.”

Zilele astea, din diferite motive (cele mai multe legate de plecarea sau revenirea cuiva), am făcut unele vizite în frumoasa gară din Iaşi, având astfel ocazia să mă întreb oare cum de nu mi-a trecut prin cap până acum să scriu despre EL? EL, cel mai bun prieten al meu din vremea studenţiei, EL, cel care a fost intermediarul murdar dintre mine şi amintirile frumoase, EL, cel care m-a cunoscut atât de bine, EL, cel care probabil că acum suspină după mâinile şi corpul meu pe pielea fiecărui element ce îl compune, EL, CFR-ul.

Ieri am avut ocazia să mă minunez din nou de mintea omului. Ca să fiu puţin mai exactă, nu de mintea omului, în general, ci de mintea unui anumit exponat al speciei umane numită de nu ştiu cine (dar tind să cred că de ceva BUG Mafia sau La Familia sau Paraziţii sau Doamne iartă-mă trupă din asta de „după blocuri”-le care neapărat trebuie să fie „gri”… sau poate că s-a autonumit ) „băieţaş de cartier”.

În continuare, pentru că acesta este un blog inocent, scris, dar mai ales citit de oameni culţi şi educaţi şi, prin urmare, aici nu veţi găsi niciodată scrise cuvinte obscene (nici măcar cu ocazia introducerii lor în DEX), dar şi pentru organizare şi pentru buna desfăşurare a firului narativ, voi detalia o legendă a cele ce vor urma:

Este al patrulea an în care cetăţenii de pe strada Depresiei (şi nu numai cei de la numărul 1, ci şi cei de la numărul 2, 3, 4 şi toate celelalte numere până la 250) se roagă să ningă.

Există un moment în toată această euforie a sărbătorilor, atunci când toată lumea se cuibăreşte prin case, atunci când suntem cu adevărat mulţumiţi că am reuşit (cu greu, e adevărat) să închidem uşa frigiderului, atunci când am ieşit triumfători de la coada de la supermarket, atunci când ne uităm pe geam şi constatăm că ninge în timp ce alţii profită de neatenţia noastră pentru a strecura cadouri sub brad şi apoi să blame it on the old man; momentul urărilor.

Şi iată că a venit momentul absolut previzibil şi lipsit de originalitate care vine la final de an  in viata aproape fiecarui blogger care, în acest mod, capătă un motiv în plus pentru a mai scrie un articol şi pentru a se mai lăuda/defrustra/spune pur şi simplu ce are de spus.